dupã Ion Creangã
Ĩncercând sã spui ceva despre
aceastã poveste e ca şi cum ai cãuta sã explici un proverb. Leneşul
la toate zice cã nu poate exclamã unii şi cred cã nu greşesc deloc !
Leneşul nostru era un om grozav.
“Grozav de leneş” dupã cum îl ştia oricine din sat. Ba chiar şi din
celelalte sate pentru cã, aşa e de când lumea, de rãu te vorbesc toţi iar de
bine cât mai puţini...
Aşa cã sãtenii au hotãrât sã-l
dea drept exemplu şi sã meargã cu el la spânzurãtoare. Pe drum praf şi cãldurã
mare. Dar şi trãsura unei femei bogate. Miloasã din fire cucoana, stãpâna
trãsurii, se arãtã dornicã sã-i mai dea o şansã leneşului.
Un adãpost în magazia cu grâne
şi un sac plin cu pâine uscatã, s-a gândit femeia cea bogatã cã ar trebui sã
ajungã pentru a salva o viaţã de om. Numai cã, aşa cum ne spune un alt proverb
: socoteala
de-acasã nu se potriveşte cu cea din târg . Leneşului îi plãcea doar
pâinea înmuiatã în apã de... alţii. Fiecare om are gustul sãu, se zice.
Se mai zice cã aşa “mare
împãrãteasã” ce era aceastã lene
încât a transformat pe datã mila cucoanei în lehamite şi nãravul omului cel
leneş într-un sfârşit cu “sopon şi frânghie”, dupã cum ne aratã autorul
poveştii.
Trebuie sã recunoaştem cã pe
toţi ne cuprinde, din când în când, lenea.
Important
este sã n-o lãsãm sã se simtã în noi ca la ea acasã !
