Sunt o frunză. Poate nu mă credeți dar am fost și eu odată nespus de
verde și fremătătoare. Eram tânără, abia dacă-mi păsa de adierea vântului ori
de lacrimile cadențate ale norilor bosumflați. Locuiam împreună cu cele câteva
mii de surori ale mele în cel mai semeț și neînfricat copac din toată pădurea.
Foșneam cântece atât de pline de farmec și melodie că însăși Luna de pe cer,cât
e ea de Lună !,picura din cornul ei auriu lumină atunci când ne asculta...
Vorbesc despre toate acestea la trecut pentru că azi fac parte dintr-un
covor gros și multicolor. Sunt ruginie,veștedă și mă usuc de dorul brațelor
puternice ale copacului meu.
De ce se întâmplă așa în fiecare an n-o să înțeleg niciodată ! Ieri,un
copil a trecut în fugă pe lângă mine și vârtejul creat de fuga lui gălăgioasă
m-a ridicat puțin de la pământ,atât cât să-mi pese. Poate o să râdeți,dar mi-a
plăcut ! Pentru o clipă m-am simțit iarăși verde,tânără și frumoasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu